Paracheirodon innesi (myers)

     In acvaristica este cunoscut ca pestele "neon". Pana nu demult denumirea lui a fost Hypehessobrycon innesi. Specia are o mare raspandire din vestul Braziliei, Columbia, nordul Perului, pe cursur superior al Amazonului pana la Iquitas, in afluentii Amazonului: Putamayo si Purus. Traieste in "apele negre" din aceste rauri si in privinta dungii stralucitoare, dr. H. Axelrod a emis ipoteza ca aceasta dunga serveste pestilor sa se regaseasca pentru reproducere, in aceste ape inchise la culoare din cauza malului transportat. Corpul este suplu, ca un fus, mediu aplatizat pe flancuri, cu botul bont, la mascul abdomenul este mai supt decat la femela, mai ales cand aceasta este matura sexual. Ajung pana la 4 cm lungime. Pe corp au o dunga de un albastru luminos sau verde (in functie de cum cade lumina pe ea), care merge de la partea superioara a irisului pana in zona aripioarei adipoase. Sub aceasta dunga, aprodimativ la jumatatea corpului, incepe o alta, lata, rosu intens care ajunge pana la baza cozii. Irisul are puncte aurii sclipitoare, spatele este oliv deschis, abdomenul argintiu, aripioarele incolore si primele radii ale analei sunt albe.
      "Neonul" si-a dobandit o faima de peste pretentios, greu de crescut. Dar aceste lucruri sunt spuse de oameni care nu se pricep la acvaristica si nu de acvaristi. Pestele, in acvarii comune nu doreste cu nimic mai mult decat alti pesti. Din contra, fata de alte specii este poate chiar mai nepretentios. Cei care-l vorbesc de rau, confunda conditiile de reproducere cu cele de intretinere. Intr-adevar, pentru a-l reproduce, acest peste are nevoie de niste conditii, hai sa le spunem, mai speciale, desi le-am intalnit si la altii. Astfel avem in primul rand nevoie de o pereche buna, apta de reproducere. S-a constatat ca pestii care, in acvariul comun, au fost tinuti intr-o apa cu duritate mai mare de 8°dGH, nu mai sunt 100% buni de reprodus. Deci una din conditii este ca apa din acvariul comun sa aiba o duritate intre 4-7°dGH. Daca totusi depun, depun putine icre si vom avea un procent mai mare de pui neviabili, cu malformatii sau susceptibili de a se imbolnavii de "boala neonului". Dar despre aceasta vom vorbi mai tarziu.      In al doilea rand hranirea. In mod normal, pentru a avea o pereche buna pentru reproducere vom avea grija sa-i hranim in primul rand cu hrana vie, variata si de cel mult 2 ori pe saptamana cu tubifex curatat si congelat. In acvariul comun pestele mananca si hrana uscata sau sub forma de fulgi. In al treilea rand, pestii nu trebuie tinuti la o temperatura prea ridicata. Normal vor fi tinuti la 19-20° C, iar pentru reproducere la 20° C.
      Apoi vom avea in vedere varsta pestilor pusi la depus. Se vor folosi pesti a caror varsta este de circa 6-7 luni, varsta la care ating maturitatea sexuala. De la o pereche tanara nu se vor obtine initial decat 20-40 de icre, dar formandu-le un ciclu regulat de depunere (25-30 de zile intre depuneri) vom obtine cateva sute de icre so pui (120-200). Va trebui sa ne ingrijim de apa acvariului de reproducere. Daca vom citi despre conditiile de viata din biotopul natural, vom afla ca are nevoie de o apa foarte moale de circa 1,5-2°dGH iar pH-ul = 5,5 - 5,8. Inaltimea coloanei de apa nu va trebui sa depaseasca 12-15 cm, iar temperatura apei va fi de 20° C. Ca substrat, pe fundul acvariului se pot folosi ghemotoace de Vesicularia dubyana. Apa va trebui sa aiba o culoare usor maronie (de la filtrarea prin turba pentru a obtine aciditatea dorita) si sa fie foarte limpede. Perechea se va introduce in acvariu seara. Femela se cunoaste usor datorita abdomenului ei umflat, pe langa care masculul pare foarte suplu. In interval de 1-3 zile perechea va depune icre (daca le-am format ciclul de depunere vor depune in prima zi).
      Dupa depunere pestii se scot, iar acvariul se va acoperi pe toate laturile (intuneric aproape perfect) pentru ca icrele sunt sensibile la lumina puternica. Bazinul va trebui sa stea astfel circa 5 zile. Dupa acest timp, bazinul se va descoperi in fiecare zi cu cate o fasie. Acum problema mare care se pune este ce le dam de mancare. Vom incepe cu infuzori, apoi vom trece la microviermi si in sfarsit nauplii de Artemia. O atentie foarte mare se va da cantitatii de hrana, dandu-se cantitati mai mici de hrana, dar mai des. Dupa 3 saptamani incep sa se coloreze si sa semene cu parintii. Dupa atatea generatii in acvariu, acum neonii nu mai sunt atat de sensibili la lumina, deci chiar daca nu asiguram un intuneric perfect, putem avea succes.
      Sa vorbim despre boala neonului, PLISTOPHORA. Este impropriu spus boala neonilor, pentru ca nu numai neonii sunt atinsi de aceasta boala, ci si speciile de Brachydanio sau Hemigrammus. Dar la neoni, datorita stralucirii dungii luminoase este mai vizibila. Aceasta boala apare la pestii mai sensibili si este provocata de agentul Plistophora hypessobryconis. Sporii intra pe traiectul digestiv, invadand in final musculatura corpului. In primul stadiu boala nu este depistabila, pentru ca are un ciclu intern. Dupa ce distruge muschii, ataca si celelalte organe. Se raspandeste prin nisip, plante, o acumulare de reziduuri de la pesti si resturi de hrana neconsumata, excrementele pestilor bolnavi. Aceasta boala poate ataca chiar si icrele din ovulele femelelor bolnave. Se manifesta astfel: in musculatura pestilor apar zone albe sau incolore, uneori sunt distruse aripioarele, pestele slabeste, aparand o curbura a coloanei vertebrale. Pestele isi pierde coloritul, neonii pierzandu-si dunga luminoasa. Boala este fatala si deocamdata nu are remedii. Pentru a stopa epidemia, pestii bolnavi se distrug. Ceilalti pesti se muta in alt acvariu care nu mai are si alti pesti pentru a-i contamina si pe acestia. Nisipul se va fierbe (dar mai bine se va arunca si se va inlocui cu nisip neinfestat), plantelor li se va face o baie cu permanganat de potasiu, iar acvariul de va dezinfecta cu alaun.

Hyphesobrycon herbertaxelrodi (gery)

     Este asa numitul "neon negru". Seamana foarte bine cu specia H. heterorhabdus dar este mai mic decat acesta, ajungand abia la 3.5 cm. Femela este mai corpolenta. Caracteristic acestei specii este o dunga lata bicolora, care se intinde de la marginea operculelor pana la baza cozii, partea superioara a acestei dungi fiind de un negru inchis, cu contur neclar. Spatele este maro deschis, cu solzii de pe spate avand tivuri negre. Abdomenul este argintiu, partea de sus a irisului este de un rosu deschis, iar partea de jos verde argintiu. Aripioarele sunt galbui. Este raspandit in America de Sud in Rio Taquary, langa orasul Coxis. Pentru reproducere are nevoie de o apa moale si usor acida. In rest ca la specia H. flammeus.

Lamprocheirodon axelroxi (schultz)

     Vechea denumire a pestelui era Hypehessobrycon cardinalis, dar conform Comisiei Internationale de nomenclatura aceste doua denumiri sunt sinonime si sunt acceptate ambele. Este cunoscut de acvaristi sub numele de "neonul rosu". Seamana cu neonul normal, dar este putin mai mare, ajungand pana la 4 cm. Corpul este lung, la mascul, femela fiind mai mare si mai puternica, zona abdomenului fiind mai umflata ca la mascul. De la partea superioara a irisului si pana la aripioara adipoasa are o dunga lata, stralucitoare, care in functie de unghiul sub care cade lumina este sau nu verde stralucitor sau turcoaz. Mai are o dunga lata, de un rosu sangeriu, in partea inferioara a corpului, de la coada la varful botului si care se intinde in zona pectorala si abdominala, spre deosebire de neonul normal la care aceasta dunga e mai scurta, ajungand doar pana la jumatatea corpului. Spatele este roscat maro. Aripioarele sunt incolore. Specia este raspandita in nordul Americii de Sud, in afluentii de pe partea stanga a lui Rio Negro si Orinoco.
      Dr. S. Frank, in Tropical Fish Hobbyst, din noiembrie 1981 ne impartaseste din experientele sale in ceea ce priveste reproducerea acestui peste. N-a lucrat si nu lucreaza prin adaugarea de extract de turba (pentru aciditatea apei) pentru ca de cate ori a incercat n-a obtinut rezultatele scontate, astfel incat rata mortalitatii intre embrioni a fost foarte mare, chiar inainte sa inceapa sa inoate. Explicatia data este ca embrionii nu erau capabili sa-si umple vezica inotatoare. El considera ca nu numai embrionii sunt sensibili la duritatea ridicata, ci la fel de sensibili sunt si puii pana la cateva luni. De aceea puietul trebuie adaptat cu multa atentie si treptat la duritatea normala. Acest lucru trebuie facut atunci cand mutam puietul din bazinul de reproducere intr-un bazin mai mare sau cand facem schimbarea partiala a apei.
      Mai exista o specie foarte asemanatoare, Lamprocheirodon simulatus, care este aproape identic dar dunga rosie, lata, de pe flancuri este mai palida.